Nea' Doru

In seara asta nu am sa va vorbesc despre mine…in seara asta am sa va vorbesc despre nea' Doru. Am ajuns sa il cunosc din pura intamplare.Trebuia sa lipesc o bratara si unde stiam eu mi-au zis ca nu lipesc argint ca bla bla si mi-au spus ca undeva pe 1 Mai e un mic atelier de reparatii si ca acolo s-ar putea sa rezolv treaba. Zis si facut, iau masina ma duc spre atelier.Atelierul lui nea' Doru e acolo de foarte multi ani…o camera mica, cu décor imbatranit de vreme si cu o tijghea ce desparte camera in doua. In vitrina tijghelei zac tacute bancnote ce au iesit din uz parca amintind de anii ce au trecut peste…intru , si il gasesc pe nea Doru. Purta niste ochelari speciali de bijutier iar mainile ii erau negre de la solutiile de lustruit. Nu stiu ce dar ceva m-a impresionat si m-a facut asa sa am un sentimet de admiratie, de incantare si parca as fi vrut sa stau cu el la taclale sa imi povesteasca viata lui. Face meseria asta de 41 de ani deci nu poate sa fie mai tanar de 60…imi spune el “fac asta de cam toata viata, altceva nu stiu sa fac. Stiu sa fac si sa repar bijuterii, sa iubesc femeia si spritul.Asta am facut toata viata.”
Imi repara bratara imi iau la revedere si plec. M-a impresionat modul in care imi povestea, sclipirea din ochii lui si zambetul cu care vorbea despre viata…am ras cu el cand imi spunea ca el nu intelege cum de ascultam “bubuielile” alea despre care stia ca se cheama house si ca pe vremea lui altfel era muzica si “ce petreceri faceam”. O spunea cu oarecare multumire ca anii nu au trecut nepasatori pe langa el si totusi I-au lasat ceva…o groaza de amintiri ce acum le poveste cate unui client ce mai vine sa repare cate ceva…

discutie privata

Iar s-a facut tarziu si eu nu am somn…sau poate ca am si ma mint singur..nu vreau sa adorm. Ai sa imi spui ca iar sunt trist, ca doar asa pot scrie eu. Nu..nu sunt trist. Poate ca scriu acum ca nu am ce face ca simt nevoia sa vorbesc cu cineva si cum nu am cu cine…imi vorbesc mie. Da…eu sunt cel mai bun prieten al meu..sau cel putin asa cred eu…nu stiu..un lucru e sigur. Intodeauna voi fi aici pentru a ma asculta. Culmea ar fi ca si eu sa fug de..sa fug de mine. Cred ca am sa incerc intr-o zi, sa vad daca imi iese. Ce discutii interesante purtam, te-ai cam saturat nu? De 20 d ani ne suportam asa unu pe altu:P nu nu am luat-o razna desi pentru voi cei ce o sa ma cititi poate candva impresia asta o sa o aveti. Nu ma intelegeti, e destul de greu, nici nu ma astept la asta si nici nu am sa v-o cer.
mi-e dor de parfumul ce-l iubesc , mi-e cam dor de o mie de lucruri ce le-am iubit atat de tare candva , ce inca le iubesc dar care imi lipsesc atat de mult….e tarziu….mult prea tarziu. Pana si Clayderman cred ca s-a saturat sa mi tot cante aici…aceeasi melodie iar si iar…

Scrierile triste

De ce ti-s omule randurile astea atat de triste?

Nu stiu..niciodata nu mi-am pus intrebarea asta...
De ce ti-i tot ce scrii trist?

Nu ma gandesc sa scriu..de cele mai multe ori vorbesc eu cu mine sau ...prin scris ma lepad de unele ganduri, cuvantul mi-e cel mai bun prieten, mi-a fost alaturi si la bine dar mai ales la rau...el stie tot...el stie viata mea mai bine ca oricine, chiar si ca mine. Si nu stiu daca e trist sau nu...asa e viata mea asa e gandul meu.

As vrea sa vad fericire in ceea ce scrii, sa vad dragostea cu care traiesti tu viata sa vad sclipirea aia din ochii tai...aia de ce nu ai invatat a asterne-n randuri?

Nu stiu...poate ca sunt prea mic pentru a asterne lucruri atat de marete precum dragoste, fericire...sau poate ca atunci cand sunt fericit uit de tot, uit de mine si implicit de prietenul meu, cuvantul! As vrea sa invat sa fac asta, as vrea sa molipsesc lumea asta rece de caldura cu care uneori imi traiesc viata, as vrea sa fiu cald si nu rece as vrea...as vrea cam multe...pentru ca stim amandoi, exista furtuna ,exista si ploi, exista si soare insa...parca o zi ploioasa ramane...lasa urme...asfaltul ud, copacii spalatii, masinile murdare...pe cand cea cu soare...e frumoasa, dar si trecatoare

Uof! credeam ca ai sa mi scrii altceva, ai sa mi dai raspunsurile pe care le astept

Imi pare rau prietene...imi pare rau ca desi era vorba ca te-ai saturat de povestile mele triste..uita-te la mine..Eu ce fac? probabil ca ce stiu mai bine...te molipsesc ma molipsesc si eu cu...scrierile triste!

Un nou capitol

A venit si ziua in care trebuia sa imi iau la revedere de la tot. de la tot ce am avut pana acum de la tot ce am facut de la toti cunoscutii de la tara asta…ma astepta o noua etapa. Am luat un taxi. Ma urc linistit, ii spun spre aeroport. Eram tacut, mai tacut ca niciodata, nu ziceam nimic. Priveam pe geam la orasu asta ce mi-a fost casa pentru 30 de ani, orasu asta in care m-am maturizat dar care astazi nu ma putea face sa mai raman. Nu imi oferea nimic sufficient de puternic care sa ma faca sa mai stau. Ma astepta un loc de munca nou, o noua casa daca o pot numi asa pentru ca inca nici nu stiam cum arata, o noua tara, poate noi prieteni…ma astepta un nou inceput. Inceput ce poate pe multi I-ar fi speriat insa pe mine, nici macar curiozitatea nu ma incerca. Eram linistit, mult prea linistit. Ajunsesem in aeroport. Multa lume, agitatie, zgomot. Ajunsesem un pic cam devreme avionul meu pleca in 2 ore. Inca 2 ore ma mai despart acum de o viata noua. Aveam cu mine o mica valiza in care nu prea aveam mare lucru, nici haine nu imi luasem prea multe, ci doar pe cele dragi mie, cele de care nu ma puteam desparti….si cea mai importanta dintr toate camasa mea cu dungulite mov si gulere albe..e speciala…la fel ca si cravata mea albastra…se asorteaza cu ochii mei. La fel am luat cu mine tot ce am mai drag..am luat cu mine toate clipele dragi, fiecare zambet fiecare privire ce am iubit…si nu am iubit prea multe. Ma asez la bar, imi comand o cafea, desi nu obisnuiesc sa beau, acum poate ca sa treaca timpu sau doar ca sa fac totusi ceva, mi-am comandat. Ma uit la ce e in jurul meu. Oameni ce isi asteapta rudele din strainatate, cupluri ce pleaca in vacanta, parintii cu copii mici, zarva…doar in mintea mea e liniste…atat de multa liniste. In astea 2 ore, parca mi-as fi trait din nou toate clipele frumoase. Parca as fi vazut din nou baiatul ala de acum ceva vreme care astazi e barbat, care s-ar putea zice ca are totul. Nimic nu ii lipseste. Un post bine platit, un renume, destui prieteni si totusi…poate ca are prea putin sau poate ca nu are nimic. Degeaba are toate astea, pentru ca nu au contat si nici nu vor conta pentru el. Intotdeauna a fost un pic diferit, intotdeauna a crezut in lucruri ce pentru multi ele nici nu exista. Vine vremea in care trebuia sa plece…lasa cafeauna aproape neatinsa, isi ia bagajul si se indreapta spre poarta. Trece de punctual de control si pentru o clipa se opreste. Inchide ochii pentru o secunda ca si cum s-ar fi gandit la cineva si isi intoarce privirea …vede multe fete ce isi iau la revedere…insa niciuna nu ii era cunoscuta, desi de ar fi fost nici nu ar mai fi plecat .Resemnat ma intorc si plec spre avion. Incepe imbarcarea o domnisoara amabila imi arata locul unde trebuia sa stau. Imi pun centura, avionul incepe sa ruleze pe pista, din ce in ce mai tare, lasand in urma omul ce a fost odata. Ne ridicam, ma uit pe fereastra spre pamantul ce inca se mai vedea…dar care incet incet a inceput sa dispara. .