Scrierile triste

De ce ti-s omule randurile astea atat de triste?

Nu stiu..niciodata nu mi-am pus intrebarea asta...
De ce ti-i tot ce scrii trist?

Nu ma gandesc sa scriu..de cele mai multe ori vorbesc eu cu mine sau ...prin scris ma lepad de unele ganduri, cuvantul mi-e cel mai bun prieten, mi-a fost alaturi si la bine dar mai ales la rau...el stie tot...el stie viata mea mai bine ca oricine, chiar si ca mine. Si nu stiu daca e trist sau nu...asa e viata mea asa e gandul meu.

As vrea sa vad fericire in ceea ce scrii, sa vad dragostea cu care traiesti tu viata sa vad sclipirea aia din ochii tai...aia de ce nu ai invatat a asterne-n randuri?

Nu stiu...poate ca sunt prea mic pentru a asterne lucruri atat de marete precum dragoste, fericire...sau poate ca atunci cand sunt fericit uit de tot, uit de mine si implicit de prietenul meu, cuvantul! As vrea sa invat sa fac asta, as vrea sa molipsesc lumea asta rece de caldura cu care uneori imi traiesc viata, as vrea sa fiu cald si nu rece as vrea...as vrea cam multe...pentru ca stim amandoi, exista furtuna ,exista si ploi, exista si soare insa...parca o zi ploioasa ramane...lasa urme...asfaltul ud, copacii spalatii, masinile murdare...pe cand cea cu soare...e frumoasa, dar si trecatoare

Uof! credeam ca ai sa mi scrii altceva, ai sa mi dai raspunsurile pe care le astept

Imi pare rau prietene...imi pare rau ca desi era vorba ca te-ai saturat de povestile mele triste..uita-te la mine..Eu ce fac? probabil ca ce stiu mai bine...te molipsesc ma molipsesc si eu cu...scrierile triste!